Ana Ularu, filmari intr-o casa bantuita

22.10.2012

Câștigătoarea premiului Gopo pentru cea mai bună actriță într-un rol principal ("Periferic"), Ana Ularu, a avut parte de ceva emoții la filmarea unei emisiuni. Asta pentru că locația aleasă de producători a fost o casă părăsită.

Cunoscută publicului român din numeroasele sale roluri din teatru și film, Ana Ularu a fost aleasă de realizatorii emisiunii „Ca-n filme"  (Digi 24) să prezinte o ediție specială, dedicată filmului horror. Iar pentru ca totul să fie cât mai autentic, actrița s-a transformat într-o Morticia Addams a zilelor noastre și a filmat noaptea într-o casă părăsită (despre care se spune că ar fi bântuită. Cât de tare s-a speriat Ana la filmări puteți afla duminică, de la 20.20.

ana ularuana ularu

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Despre Ana Ularu mai trebuie adaugat că, printre cele mai recente realizări ale sale, se numără și colaborarea cu regizoarea daneză Susanne Bier, câștigătoarea de anul trecut a premiului Oscar pentru cel mai bun film într-o limbă străină ("In a Better World"). În noua peliculă ce urmează să fie lansată anul acesta, Ana joacă alături de Bradley Cooper și Jennifer Lawrence, interpreții rolurilor principale.(sursa:libertatea)

Ana joaca tare

12.10.2012

Ana Ularu nu e dintre actorii care debutează de mici și apoi se pierd, ci dintre aceia care merg mai departe și nimeni nu se îndoiește că vor ajunge mari.

Ana stă pe brațul unei canapele din studioul foto și fumează. Machiată, continuă să aibă acel mister très français, cu care am asociat-o întotdeauna. Oricum, eu venisem cu ideea mea - conturată dinainte s-o cunosc, dar după ce văzusem Periferic (tot pe atunci am văzut cu întârziere La môme) - că Ularu ar fi un fel de Marion Cotillard a României.

ana ularuana ularu

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Când ședința foto s-a terminat, și Ana s-a oprit din fredonat frânturi de cântece și din dansat în fața camerei, înlocuind hainele de pictorial cu fusta ei lungă, din catifea neagră, cămașa albă, legată în talie, și o șapcă à la garçon, mi-am autovalidat părerea pe care deja o aveam despre ea: are ceva dintr-o pariziancă și atunci când fumează, și când face grimase în joacă, și când își deschide larg ochii, până ce se văd mai albaștri ca oricând, cucerită de o pereche de pantofi. Primul rol într-un film l-a primit la nouă ani. Întâmplător, juca în franceză.

ana ularuana ularu

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Mergem pe jos pe străduțele din centrul orașului, căutând o terasă unde să ne așezăm. Ana vorbește despre ce a făcut în 2012. Un an full, un an fol. Toată nebunia a început în ianuarie, cu pregătirea pentru Berlinale și programul Shooting Stars, care este „o șansă uluitoare pentru orice actor tânăr selecționat”.

I-a făcut bine să stea printre artiști din alte țări, cărora le văzuse filmele și îi plăcuseră. „Cumva îți certifică ce universal e limbajul ăsta și cât de asemănători suntem toți, fie că venim din Islanda, Marea Britanie sau România”, spune. Au devenit repede o gașcă adevărată, cu inside jokes și toate cele, iar prima seară i-a prins la o petrecere berlineză „dementă”, într-o casă abandonată. Și cum să nu fie toți pe jos de râs la repetiția pentru festivitatea de premiere, când țineau în mâini sticle cu apă în loc de trofee, iar celebrul John Hurt era înlocuit de un anonim cu o pancartă pe care scria John Hurt? S-a întors cu zeci de filmulețe în telefon, care îi arătau pe ei, grupul actorilor tineri, obosiți la capătul celor trei zile de program, dar le-a pierdut.

Primăvara și-a petrecut-o la Praga, jucând alături de Bradley Cooper și Jennifer Lawrence sub regia câștigătoarei de Oscar Susanne Bier într-o adaptare după romanul Serena, pe care ea l-a citit într-o singură zi, în a doua săptămână de filmare. Personajul ei, Rachel, este o fată cuminte care se îndrăgostește și rămâne însărcinată, dezamăgindu-și tatăl și atrăgându-și ostracizarea comunității din care face parte.

„Rachel este inocenta”, spune Ana, „genul de personaj care în România nu mi s-ar fi dat niciodată. Pe mine, lumea mă duce către chestii care implică o fizicalitate specială, în roluri mai dure, sau înspre acea femme fatale de care eu mă amuz foarte tare, pentru că eu mă consider un desen animat. Când mi s-a dat șansa măcar să dau o probă pentru un alt tip de personaj, uite că mi-am pus mintea la contribuție și a fost ceva bun”. Două luni a locuit la hotel, a luat orașul la picior după orele de filmare, pentru că ei îi place să meargă pe jos, și s-a întors acasă doar în mici vacanțe de o zi jumate, din care nu a înțeles nimic, prinsă între două avioane.

La București, a filmat O vară foarte instabilă, regizat de Anca Damian, bazat pe o proză scurtă a scriitorului de origine irlandeză Philip O'Ceallaigh. Acum, este la al treilea film din acest an și știe deja ce va face după. Nu, Ularu nu e dintre actorii care se pierd pe drum, ci dintre copiii serioși, care muncesc pe rupte. De luni până sâmbătă, se trezește la 6.00 a.m. și se urcă în mașina care o duce în Buftea, unde joacă în cea mai nouă producție MediaPro Pictures, Sunt o babă comunistă.

În regia lui Stere Gulea, filmul îi aduce din nou împreună pe actrița Luminița Gheorghiu, directorul de imagine Vivi Drăgan Vasile și alte nume mari, la aproape un sfert de secol de la colaborarea pentru Moromeții. Când a mers la casting, Ana nu își știa prea clar programul pentru lunile ce vor urma și ei nu-i place să încurce oamenii. Nu a încurcat pe nimeni și se bucură din cale-afară, pentru că ea mereu a spus că, dacă e să regrete perioada în care s-a născut, e deoarece, ușor-ușor, regizorii mari au plecat. „Dar văd că eu am șansa de a lucra cu regizori mari; sunt răsfățată de chestia asta.” În plus, ea a iubit Moromeții, i se pare unul dintre cele mai bune filme românești din toate timpurile, dacă nu cel mai bun.

În fiecare zi, își numără orele libere astfel încât să-i mai rămână câteva și pentru ea. Are nevoie să se vadă cu prietenii, să stea de vorbă. Să se uite la filme – asta o inspiră întotdeauna. În liceu, a avut o perioadă când vedea și trei filme pe zi, apoi n-a mai avut chef, apoi n-a mai avut timp, iar acum are din nou poftă să descopere „filmulețe obscure”.

ana ularuana ularu

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

E infernal să scrii despre ea. Aș vrea să închid odată partea despre ce a făcut Ana Ularu în 2012. Dar mai am destul. Pe vremea când câștiga premiul Gopo pentru „Cea mai bună actriță în rol principal” și se pregătea pentru plecarea la Praga, Radu Iacoban i-a cerut un desen pentru scenografia piesei Asta-i tinerețea noastră, pe care o pregătea la Godot Café. Ea a făcut un desen A4, în timp ce se uita la televizor. Apoi l-au mărit făcându-l de 3,5 metri. Astfel, devenea și scenografă. „A fost încă o săptămână în care nu am dormit deloc, dar am reușit. Și am făcut totul din banii noștri, amândoi, a fost proiectul nostru de suflet, făcut cu mare drag, iar acum când vedem că vin oamenii la teatru, și se scriu cronici, și suntem aplaudați la final, suntem foarte fericiți.”

Într-adevăr, arată foarte fericiți.
Dar o tentează să continue și în direcția asta? „Mă tentează orice mă inspiră artistic cât de cât”, spune Ana, luând o înghițitură de limonadă neîndulcită. „Eu realizez că nu am cât talent mi-ar trebui pentru a mă exprima total în pictură, aș vrea să desenez mult mai bine, dar sunt lăutar, sunt autodidact, ca și-n muzică.” De cântat, nu mai are timp, dar cândva o să-și facă. La fel cum ar face ea într-un fel și și-ar găsi timp pentru teatru. Mai joacă la Green Hours, în Trust me if U can, împreună cu Radu Iacoban. De patru ani, este Isabela din Măsură pentru măsură, montată de Silviu Purcărete la Teatrul din Craiova. În rarele ocazii când piesa se mai joacă, o apucă bucuria cu două săptămâni înainte, se pregătește, abia așteaptă, își face bagajul ei specific pentru Craiova, ajunge cu o zi înainte și doarme la teatru. Asta e ceva ce a furat ea de mult de la Ștefan Iordache.

„Am învățat foarte mult stând pe lângă Ștefan Iordache. El nu mi-a dat lecții de nimic, absolut niciodată, în afară de superstiții. Dar l-am văzut cum venea cu cinci ore mai devreme la teatru și stătea, își bea cafeaua, își citea ziarul, scotea strada din el.”

ana ularu Debutul în teatru, cu Lolita, pe vremea când era adolescentă, a intimidat-o îngrozitor. „Au fost doi ani de repetiții înainte, o școală de teatru extraordinară. Dar în momentul premierei, după ce bătusem și răsbătusem textul ăla, îl înțelesesem atât de bine și aș fi putut să-l recit și în somn, când a trebuit să intru pentru prima dată în scenă m-am agățat de colegul meu Cătălin Stanciu și îmi venea să-i zic să oprească spectacolul și să o cheme pe Ștefana Zamfirescu, cu care jucam la dublu, să joace ea, pentru că eu nu sunt în stare. Ani mai târziu, am crezut că panica asta îmi va trece. Nu mi-a trecut.

Înainte de fiecare spectacol e ceva în mine care zice: opriți, opriți, opriți!” Și după ce fusese Lolita, cine ar fi crezut că admiterea la facultate ar mai fi putut-o stresa? Dar fix înainte de examen, genunchiul stâng a început să-i tremure, vizibil și necontrolat. Ce ar fi însă actorii fără aceste emoții? „Toți suntem speriați rău. Ștefan Iordache tremura înainte de fiecare spectacol, îl simțeam lângă mine, mi-era clar că vibrează o coardă de bas în el extrem de puternic.” Sunt zece ani de când Ana Ularu apărea în Lolita, alături de Ștefan Iordache, pe scena Teatrului Mic.

Atunci, a fost momentul ei. Acum, e momentul ei. „Organic, nu pot să mă bucur. Au mai fost momente ale mele și știu că în perioada următoare lumea te uită. Nu mai apari, că e deja un exces de fața ta și stai acasă. De unde era o nebunie totală, nu se mai întâmplă nimic.” Dar de ce vorbim despre asta? Ularu nu a mai stat acasă, dinainte de Periferic. „Atunci am stat degeaba într-un hal! Ce-i drept, am făcut teatru, dar n-am mai făcut film. Ethan Hawke zicea la un moment dat că nu e nimic mai frustrant decât să te uiți la un telefon care nu sună. Asta așa e.” Ana e conștientă că acea perioadă s-ar putea întoarce. Asta-i viața!

Cert e că îi merge bine. Dacă nu ar trăi în România, ci în America, cel mai probabil ar fi bogată. „În străinătate, dacă faci un film bun, trăiești din el următorii 50 de ani din viețișoara ta. La noi nu e așa, nu avem un sistem bine definitivat când vorbim despre drepturi de autor. Nu mă plâng. Nu mor de foame, dar nici nu îmi permit extravaganțe. Nu mi-aș permite o mașină sau un apartament acum, nici să fac un copil. Ceea ce e extrem de frustrant. În teatru, e jalnic. Când vedeam că se fac greve la metrou, iar angajații de acolo câștigă vreo 2.000 de lei pe lună, mă gândeam: băieți, despre ce vorbim aici, un salariu de actor debutant e de 800 de lei! Or, la vârsta asta ar trebui să-ți plănuiești viitorul. Să te căsătoreși. Mă rog, nu sunt eu adepta căsătoriei, dar anyway...”

În vara asta, Ana Ularu și-a permis o vacanță. Prima vacanță plănuită și cumpărată de ea. „Una minoră. Nu m-am dus în Thailanda, ci la Lisabona. Îmi doream de ani de zile să ajung acolo. Ca tot ce îți dorești mult în viață s-a întâmplat exact când trebuia. Și mă bucur că a fost acum. Cea mai frumoasă vacanță din lume și una dintre cele mai frumoase săptămâni din viața mea.” Cine să creadă că Ana nu a fost niciodată într-o vacanță, dacă nu socotim săptămânile la Sinaia, cu mama ei, când avea cinci ani, sau plecările „până la munte sau până la mare”... Și în sfârșit, acum, această vacanță în doi la Lisabona. „Mi-nu-na-tă!”

Ana zice că nu e genul care face o carieră din viața personală. „Eu îmi fac o carieră din carieră.” Și are dreptate. Dar cum să nu scrii când nimerești să îi iei un interviu chiar acum, în zilele astea aglomerate, în care își numără orele libere și încearcă să câștige timp pentru o masă în oraș cu iubitul ei, într-o seară de duminică, după ce ședința foto i-a ocupat toată ziua – singura zi liberă din săptămână?

Așa că pe la mijlocul interviului ni se alătură și el, își comandă o cafea și, din când în când, intervine pentru a o ajuta să răspundă, cum se întâmplă atunci când ea încearcă să-și dea seama care-i cel mai vechi obiect din categoria „obiectelor stupide” care îi plac foarte mult și pe care le investește cu puteri supranaturale. Cum ar fi „maimuțica nu-știu-care îmi poartă noroc, motiv pentru care o car după mine peste tot”. Dar cele mai vechi sunt colajele, pe care le-a făcut la 15-16 ani pentru prieteni și le-a cerut înapoi când a ilustrat cartea Mihaelei Rădulescu. Nici că le-a mai returnat. Tot amână momentul, pentru că privindu-le i se pare haios ce gândea la 15 ani.

La 27 de ani, diminețile încep cu o cafea și suc de portocale. „Îmi place să am timpul meu și observ că pe măsură ce cresc am tot mai multă nevoie de măcar 20 de minute în care să stau liniștită dimineața, de măcar trei ore seara.” Vara trecută, i se întâmpla des să o prindă 4 dimineața pe terasa de la Comedie, de vorbă cu Ilinca Manolache, Dan Rădulescu, Radu Iacoban, Andrei Runcanu, Sorin Dobrin, Letiția Vlădescu – același grup din facultate. „Toate numele astea sunt pe câte trei-patru afișe.” Acum, nu mai ies atât de mult. Pentru Ana nu contează locul în care merge, ci oamenii cu care se întâlnește acolo. Nu are nicio treabă cu ieșitul în cluburi. „N-am fost niciodată genul. Bine, mergeam când făcea El Comandante seara de actori, dar eu am prins foarte târziu trenul ăsta. Practic, eram tot noi, dar într-un loc în care aveam și muzică și mai și dansam.”

Ana Ularu are o seriozitate care te-ar putea speria dacă nu s-ar combina atât de sincer cu pofta pentru joc. Un joc care se prelungește dincolo de scenă și de platoul de filmare. Fără prefăcătorie. Așa e Ana. Dar ludicul ăsta nu mascheză seriozitatea. La urma urmei, știe toată lumea că ea e actrița care nu se dezbracă niciodată în filme.
- S-a dus naibii chestia asta.
- Cum? o întreb, tentată să mut reportofonul mai aproape de ea.
- Eh, am făcut niște seminudități în ultima vreme.
- Adică într-unul din filmele astea trei? o întreb nevenindu-mi să cred. La urma urmei, mă anunță că a filmat niște nudități, după ce că am norocul să-i iau un interviu la care să-și aducă iubitul, pentru că, de fapt, la ora asta trebuia să se vadă cu el, nu cu mine. Cum să nu fiu surprinsă, când venisem la interviu convinsă că Ularu e superstițioasă, nu vorbește despre relațiile ei și nu filmează scene nud?  
- Dar foooarte puțin, adaugă cu vocea unui copil. Și brusc, pe-un ton cât se poate de sobru: Nu la Stere Gulea.
- Nici la Anca Damian, zic.
- Zici?

Respectivele scene sunt în filmele celor două regizoare Anca Damian și Susanne Bier. „Dincolo de pudorile mele, despre care oameni în care am încredere mi-au explicat că sunt o dovadă de țărănie, nu-mi place nuditatea gratuită. Câtă vreme nu mă dezbrac inutil, nu fac nimic rău. Pe de altă parte, nu o să mă vezi niciodată în reviste deșucheate. Nu-mi place să mă arăt. Uite-mă în fuste lungi în mijlocul verii. Dar ce să facem? Trebuia. Asta era dramaturgia.” Totuși, sfatul meu este să nu credeți nimic până ce nu veți vedea filmele. A mai avut ea o scenă, în Italiencele, în care apărea goală. „Dar vedeai ceva? Nu. Păcălesc uluitor. Orice numai să nu mă arăt.”

Dacă o întâlnești pe stradă, cel mai probabil poartă și un accesoriu rock. Stil vestimentar? „Unul eclectic. Sunt eu mai rock așa, dar e un stil foarte al meu, pe de-o parte teatral, pe de alta inspirat de chestii pe care le-am văzut la un moment dat, dar pe care nu pot să le definesc.” Un lucru e cert: Ana detestă listele. „Pentru că nu se termină niciodată și mereu mă trezesc că uit esențialul.” Dacă e întrebată ce designeri preferați are, răspunde: Westood, Galliano și Gaultier. „Îi zic pe ăștia trei pe care îi știe toată lumea și numele care m-ar fi făcut să par mult mai inteligentă, pentru că sunt mult mai obscure, nu-mi vin.” Îi plac Umberto Ecco, Zola și Hitchens. Ar vrea să joace în filmele lui Lynch și Woody Allen. Știe să facă apple cinnemon rose, cheesecake și negresă, dar la fel de mult pe cât detestă listele, adoră prăjiturile.

Ana Ularu are o relație apropiată cu ai ei. Ei sunt scenografi și îi sunt cei mai buni prieteni, primii cărora le cere sfaturi. Parcă nu-ți vine să crezi când o auzi că nu a ajuns niciodată în America de când tatăl ei locuiește acolo (mulți ani). O să se întâmple când va trebui să se întâmple, cum spune ea. Se văd doar în România. În acest an, s-au întâlnit la TIFF, ea era în juriu, se întâlneau la prânz, au văzut filme și poate că el a bătut-o din nou la cap să scrie scenariul ăla. Mereu a bătut-o la cap să scrie dramaturgie. Ea are în minte o idee, dar... Cu mama ei vorbește de câteva ori pe zi la telefon și petrec mult timp împreună, atât de mult încât Mihaela Ularu abia îi mai suportă superstițiile, ceea ce e de înțeles când te gândești că data trecută când era cu Ana în mașină a trebuit să dea de trei ori înapoi când o pisică neagră le-a tăiat calea. Este prezentă la toate premierele Anei și, oricât de mamă totală ar fi, tot vine mereu cu o părere obiectivă. Părerile părinților, ale Ilincăi Manolache, prietena ei cea mai bună, și ale lui Radu Iacoban sunt cele pe care se bazează ea.

Ana a copilărit în Drumul Sării. Dar nu are nostalgii legate de cartierul copilăriei, cum au alții. Pentru ea a fost oarecum nasol. „Am fost persecutată când eram mică și rockeriță. Cocalarii din blocul de lângă îmi dădeau palme peste cap când veneam într-a VI-a de la școală cu tricoul cu Metallica.” Simțul umorului și felul în care povestește te-ar face s-o asculți la infinit. Vorbește despre cum se urăște pe ea de la 19 ani, perioadă în care și-a trăit adolescența ei târzie (pentru că până atunci Lolita îi ocupase tot timpul), când dezvoltase o frică teribilă de penibil. Apoi, ajunge la anii de studenție, când practic se mutase la cămin, când jucau fotbal înainte de orele de actorie, iar noaptea jucau de-a v-ați-ascunselea prin facultate.

Ana și-a dorit dintotdeauna să fie actriță. „Paradoxal, pe cât de mult mi-am dorit, pe atât de tare m-am luptat cu asta. Mi s-a părut mereu că mie mi-e mult mai greu decât altora, că nu sunt la fel de talentată ca alții, că nu sunt atât de curajoasă ca alții...”
Crede în talent și-n multă disciplnă. Cu modestia aceea care te pune în încurcătură, spune: „Există genii și există imbecili. Pentru noi, cei de la mijloc, e foarte mult de muncă. Ce-i drept, disciplina goală, fără sclipire, va fi mereu o imagine foarte tristă”.

Ar juca în filmul oricărui regizor român, chiar și student, câtă vreme crede în scenariu. „N-aș juca decât dacă aș ști că ar putea fi oricine altcineva în locul meu în rolul ăla pentru că de fapt nu e niciun rol. Când a venit Bogdan Apetri și, fără să vrea, mi-a schimbat viața cu Periferic, el era un regizor de care habar nu avea nimeni, era filmul lui de debut, el terminase în America. Asta m-a învățat că trebuie să ai încredere.”

Când am plecat de la terasa de pe Batiștei, aproape că se întunecase. Stătuserăm cam mult, Ana și prietenul ei începuseră să povestească faze din facultate, încercând să-mi explice cum stau lucrurile la Actorie. Sau cum stăteau atunci. Ea a terminat în 2008. El în 2005. Nu le place să se scrie despre relația lor. Și eu am încercat să nu scriu. Nu e treaba nimănui, m-am gândit. Ularu nu e un personaj monden, ci o actriță adevărată, e Matilda din Periferic, iar eu de la filmul ăla ieșisem în transă. Cu mine, atunci, a reușit ce-și propusese ea când se hotărâse să devină actriță: să transmită ceva spectatorului. Sună cam sec. Dar cam asta-i ideea. Așadar... „Mergeți și vedeți Trust me if u can, și pe urmă poate o să ne vedeți pe mine și pe Radu Iacoban ținându-ne de mână pe acolo și o să spuneți: A, ei sunt împreună! Dar pe oameni îi interesează prea puțin asta”, zice Ana. Poate că ar fi fost frumos de povestit cum își învață textele împreună și cum el îi suportă toate superstițiile, ba chiar îi spune: „Haide să nu trecem pe sub scară!”, înainte de-a o spune ea, ceea ce ei i se pare „mi-nu-nat”, dar și eu sunt de părere că pe oameni ar trebui să îi intereseze mai puțin asta decât senzația cu care părăsesc sala. Partea amuzantă este că, sub efectul piesei, cei mai mulți ies de la Green Hours fără să mai observe cine pe cine ținea de mână.

CE AM MAI AFLAT  DESPRE ANA:
„Am crescut-o pe Ana la repetiții sau pe platoul de filmare. Ea a intrat de mică în «poveștile» pentru care eu făceam decoruri sau costume și a cunoscut în carne și oase o mulțime de mari artiști despre care alți copii doar auzeau sau îi vedeau la televizor. Niciodată însă nu mi-am propus să-i arăt lumea asta ca să o îndrum spre o carieră artistică, a văzut, a simțit și a ales. Și se pare că a ales bine. Sunt foarte mândră de ea, sunt o mamă cu adevărat norocoasă și îmi place să spun că Ana este «capodopera mea», iar restul creațiilor mele - doar scenografie.” Mihaela Ularu, mama Anei.

„Se numește Ana, numele unui destin în care eu voi fi împletită atunci, acum și altcândva și ieri, și azi și mâine.” Ilinca Manolache, prietena cea mai bună a Anei.

„Ana Ularu este fără doar și poate una dintre tinerele actrițe de mare viitor. După ce am văzut-o în Periferic, în care practic duce tot filmul în spate, m-am convins de potențialul ei extraordinar. Are câteva date necesare pentru cinema: în primul rând, expresivitatea chipului și o excelentă capacitate de interiorizare. Ea poate să nu vorbească și în același timp să transmită foarte mult. Ceva esențial pentru film și, de aceea, cred că Ana este o actriță care are șanse mari să devină un star. Depinde mult și de rolurile care vor apărea în cariera ei, dar, după mine, la ora actuală este foarte bine plasată.” Stere Gulea, regizor.(sursa:one)

Ana. Ce nume simplu: interviu cu cea mai BUNA actrita din Romania!

25.06.2012

Este talentata, este frumoasa si suntem siguri ca are succes foarte mare la barbati. Are 26 de ani, a pus mana anul asta pe premiul Gopo si nu vrea sa apara nud in filme.

ana ularu

 

Ana Ularu interpreta Matildei din Periferic a fost desemnata cea mai buna actrita romanca din 2012 la premiile Gopo.

Ai spus intr-un interviu ca nu o sa apari nud niciodata intr-un film. Esti in continuare de aceeasi parere?

Am spus si sustin ca nu cred in nuditatea gratuita, in dezgolirea vulgara, exhibionista si ieftina de care e atat de preocupata epoca noastra. Nudul e un semn grafic in arta, o replica. Trebuie sa aiba insemnatate, daca exista. Eu sunt si un om destul de pudic.

Este adevarat ca esti autista si disciplinata? Cum vine asta? :)

Autista - asta e o expresie cu scop comic preluata de la Gheorghe Preda si pe care am folosit-o mereu cu ghilimele, evident. Si cu un soi de umor negru. Disciplinata voi fi mereu. Face parte din igiena profesionala.

Ai lucrat pentru scurta vreme la un serial difuzat de Pro TV, dar n-ai continuat. Care este motivul?

Eram in anul 3 de facultate. Programul de filmare si programul universitar se bateau cap in cap. Riscam sa fiu exmatriculata intr-un an esential. Iar eu mi-am dorit realmente sa fac si studii, sa lucrez aplicat si profesionist.

Faci parte dintr-o generatie foarte cool si talentata de actori. Care este cea mai talentata actrita din generatia ta?

Sunt actori extrem de talentati in generatia mea. Frumosi, inteligenti si versatili. Veniti sa ne vedeti in teatre, in filme. Alegeti-va voi noua Generatie de Aur.

Cel mai bun videoclip la NME Award a fost votat Sunday de la Hurts...scenografia apartine mamei tale. Ce poti sa ne spui despre asta? Unde a fost facut clipul?

Clipul a fost filmat in Romania, in studiourile Buftea, in regia lui WIZ, un regizor britanic cu care eu ma aflam la a cincea colaborare, si mama la a opta. Un artist veritabil, foarte subtil si special. Iar mama, scenografa Mihaela Ularu, m-a uimit din nou cu creativitatea ei, cu forta de a functiona impecabil in parametrii financiari care nu sunt niciodata asa cum ne-am dori, cu capacitatea de inventie si imaginatia ei. Mereu cand lucram impreuna si vad ce poate creea ma fascineaza.

Pe langa actorie, muzica si desenul reprezinta un rol important in viata ta. In 2009 te-ai alaturat trupei Sunday People si ai ai ajuns sa ilustrezi cartea Mihaelei Radulescu - "Intreaba-ma orice". Ce inseamna aceste experiente pentru tine si cum te-ai descrie ca artista?

Aceste doua pasiuni "adiacente" fac parte dintr-un substrat foarte intim al fiintei mele. Desenez de cand ma stiu, mi-am dorit mereu sa cant. Cred ca orice ne hraneste spiritual trebuie exploatat. Nu imi place sa ma descriu in vreun fel ca artist.Ar insemna sa imi impun niste limite de dragul etichetarii. Prefer sa fiu descoperita si sa bucur oamenii, cu un film, o piesa de teatru, o pictura, un cantec...

Cine este Ana Ularu, dincolo de ecran? Ce nu stie lumea despre tine si ai vrea sa afle?

Dincolo de ecran sunt inca un fel de adolescenta extrem de expansiva, hiperactiva. Un om tanar, o prietena devotata, o mare consumatoare de cinematografie, literatura, desene animate, muzica si prajituri.

Ai crescut intr-un mediu de artisti, mama, scenografa Mihaela Ularu, tatal pictorul-scenograf Niculae Ularu. Cum te-au influentat in cariera si cum era atmosfera acasa?

Am crescut pe platouri de filmare si pe la repetitii, in teatre. Nu ma consider superioara nimanui prin asta, e doar istoria mea personala, si copilaria mea a fost una foarte frumoasa, de poveste, datorita artei parintilor mei. Cariera mi-a fost influentata la nivel de atitudine. Sunt profesionista, punctuala si foarte atenta datorita lor.

Ai lucrat in teatru, televiziune si lungmetraje. Ce te-a atras cel mai mult? Ai repeta experienta din TV cu serialul "Cu un pas inainte"?

Mi-ar placea oricand sa fac un serial de calitate. Cat despre preferinte, nu as putea alege. Imi plac la nebunie toate aspectele meseriei. Inclusiv scurtmetrajul si videoclipul. Imi place sa lucrez. Doar asta am ales, nu?

Spune-ne 5 filme care te-au marcat si actorii care te-au sedus (romani si straini).

Uuuf, mi-e greu mereu sa fac liste. Devin interminabile. Filme...hmmm...Amadeus al lui Forman, The Wall al lui Alan Parker, La Strada al lui Fellini, mai tot de la Jarmusch, Gilliam, Woody Allen..Jules et Jim al lui Truffaut. Secretul Armei Secrete al lui Tatos. Godard, Von Trier, Chis Marker, Ken Loach, Susanne Bier, Cassavettes, Miike...eu urmaresc regizori si felul in care creeaza si evolueaza ei. La actori chiar ar fi liste interminabile.

Ai declarat intr-un interviu de acum 2 ani ca ai fi tentata sa te apuci de regie. Mai face parte din planurile de viitor?

Da. Dar trebuie sa mai acumulez eu experienta ca actor si maturitate. Si sa mai vad si eu cum e cu viata ca sa o pot reda in cinema.

Ai apucat sa vezi vreunul din filmele nominalizate la Oscar in 2012? Care te-a impresionat cel mai mult?

Foarte aproape de sensibilitatea mea a fost "Begginners". Dar mi-a placut si "Descendants", "A Separation", "The Artist". Imi place vibe-ul dulce-amar al cinematografiei actuale. Subiectele devin neasteptate, se coboara de pe piedestalul eroismelor si viziunilor grandioase. E o reapropiere inteligenta si cu umor de uman, de subtilitatile si complexitatea fiintei.

Ti-ai fi imaginat ca un film mut ar putea lua Oscarul in epoca filmelor 3D? Ai juca intr-un astfel de film?

Mi-am imaginat si m-am si bucurat enorm. E cumva o reintoarcere la scopul initial al cinematografiei. E o pauza de la explozii puternice si montaj epileptic. Mai putin zgomot e intotdeauna reconfortant.

Ai declarat ca actoria e ca matematica. Nu-i frumoasa daca nu o intelegi, dar devine o chestie senzationala cand o intelegi. Cum poti sa separi rolurile de viata ta?

Intelegi meseria asta atunci cand iti dai seama cat de putine lucruri stii de fapt si cat de surprinzatoare e natura umana. Si cat de fertila si esentiala e imaginatia. Rolurile se separa automat de viata pentru ca sunt un act creativ. Eu imi iau o pauza de la cotidian ca sa construiesc ceva, si apoi ma intorc la viata mea ca sa las sa se decanteze ideile, sa vad ce mai pot invata etc.(sursa:debarbati)

Ana Ularu a primit de la Anca Damian un rol diafan

03.01.2012

Actrița Ana Ularu, aleasă pentru 2012 printre cei 10 tineri actori europeni talentati  în programul Shooting Stars, va avea următorul rol în regia Ancăi Damian. Ana Ularu, fiică de scenografi, joacă în filme încă din copilărie, dar a devenit cunoscută în 2010 cu rolul principal din lungmetrajul “Periferic” al lui Bogdan George Apetri, film ce i-a adus premii.

Ana Ularu abia așteaptă să plece la programul Shooting Stars, să cunoască cineaști și actori și să experimenteze lucruri noi. Cât despre plecatul din țară, actrița spune că nu e obsedată de ideea imigrării, mai cu seamă că tatăl ei a devenit cetățean american, iar pentru ea mutarea în altă țară ar fi oricând la îndemnă. Cu toate acestea, Ana își dorește o carieră și roluri mari în România.

“E ceva foarte mișto. E un program de showcase-ing actori, ceea ce e foarte important, pentru că, uite, mai nou, global, se pune foarte multă energie în actorii tineri. Din păcate, în România, în teatre, e chestia asta că “ești tânăr, mai stai la coadă și mai duci o tavă”. Că, mă rog, se dau roluri mari și femeilor, ceea ce e foarte mișto, dar până la urmă să crești o nouă generație de aur ai nevoie să lucrezi cu ea. Asta fac cei de la Shooting Stars. Unde mă bucur nespus că am ajuns. Am ajuns, adică s-au făcut niște demersuri în afara mea. Adică a fost un juriu acolo internațional care a ales zece actori. Iar când am aflat… a fost o chestie de genul acesta, adică nici nu am putut să exteriorizez bucuria, pentru că mi s-a părut uluitor, adică e un loc unde au fost actori ca Carrey Mulligan… Acum abia aștept să ajung acolo, să cunosc alți cineaști… Este o chestie care îmi place foarte mult, pentru că vreau să lucrez în afara granițelor. Și nu la modul că “în străinătate e pavat totul cu lapte și miere, dar am avut experiențe…”, a spus Ana Ularu într-un interviu consemnat de Mediafax.

Noul ei rol e în filmul “O vară foarte instabilă/ A Very Unsettled Summer”, al regizoarei Anca Damian, care în 2011 a câștigat o mulțime de premii cu animația „Crulic – drumul spre dincolo”.

“Aștept să reîncep filmările la Anca Damian “O vară foarte instabilă/ A Very Unsettled Summer”, care este un scenariu foarte frumos al lui Philip O Ceallaigh. E genul ăla de care mi-e frică de mor, pentru că e un rol foarte greu”, a spus Ana Ularu. Despre personajul ei a spus că „e o femeie cumva perversă într-o anumită zonă, cumva extrem de iubitoare și obsesivă, altcumva distructivă … încă nu pot să formulez nimic despre personajul acesta. Și despre Matilda, abia la sfârșitul sfârșitului am reușit să zic “Da, asta e așa și-așa”. Că vreau și eu să văd ce se vede în film”, iar despre rol că “are și o zonă de fragilitate în care exploram și în care vorbeam cu Anca tot timpul despre chestia asta. Anca m-a feminizat foarte mult. Ce se întâmplă acolo e cu mult mai diafan decât ce fac eu în general”.

Iat-o pe Ana Ularu cum se prezintă celor cu care va colabora în programul Shooting Stars:

;

(sursa:cinemarx)

Ana Ularu: Sa fii actor si nu VIP cu o telenovela la activ, cere sacrificii

16.11.2009

A știut că își dorește să devină actriță încă de la vârsta de 7 ani. Nu se înnebunește după televiziune, deși ar participa cu drag la un M.A.S.H. românesc, povestește Ana Ularu, într-un interviu acordat REALITATEA.NET.

ana ularuPe Ana Ularu o cunoașteți din "Damen Tango", "Italiencele", "Hârtia va fi albastră", "Amintiri din Epoca de Aur". Iubește foarte mult meseria de actor, deși este "infernal de grea, consumă mintea, transformă bucuriile, epuizeaza trupul". La începutul acestui an, Ana Ularu a început să viseze, alăturându-se proiectului muzical Sunday People.  "Pentru mine e încă un vis îndeplinit, sper să nu mă trezesc", spune solista Sunday People.

- Cine este Ana Ularu, dincolo de ecran? Ce nu știe lumea despre tine și ai vrea să afle? 
- Cred că se știe foarte puțin despre mine pentru că am ținut mereu la un anumit tip de intimitate. Nu sunt vreo celebritate, ci pur și simplu un om care a iubit foarte mult o meserie și s-a luptat pentru ea, a învățat multe și învață frenetic în continuare și are norocul de a-i fi fost încredințate roluri pe care le-a iubit foarte mult. Nefiind în atenția publică în alt fel decât vreo eventuală piesa de teatru sau o premieră de film nu cred să fi existat vreun interes pentru viața mea "de sub grima". Ce aș vrea să se știe în general e că meseria pe care vrem să o numim "a noastra", dar trebuie multă modestie aici, când ai 24 de ani și știi cine îți sunt premergătorii, este ca e o meserie infernal de grea, care consumă mintea, transformă bucuriile, epuizeaza trupul și cere deseori de mâncare cu cât e mai sătulă. Să alegi să fii actor, și nu VIP autohton cu eventual o telenovelă la activ cere sacrificii de timp, orgoliu, energie, multă muncă necuantificabilă de fapt - în final nu rezultă un obiect după noi - și dacă în niciun caz nu își are răsplata în bani cu găleata. Actorii au nevoie de dragostea unui public, sunt răsfățați și nu își pot permite să spună, real, că doar pentru ei își fac meseria.  

- Ai crescut într-o familie de artiști, mama, scenografa Mihaela Ularu, tatăl pictorul-scenograf Niculae Ularu. Ai tăi și-au dorit să faci teatru? Cum te-au influențat în carieră? 
- Ai mei nu și-au dorit nimic în special pentru mine. Eu am fost cea fascinată de lumea lor, a artiștilor plastici, așa că până la 19 ani am desenat și pictat în continuu. Și pentru că deseori mergeam pe platouri cu mama, pe care o rugam mereu să mă ia, pentru că am crescut în repetitii și crize artistice și nervi și bucurii și frumusețe, am deviat total pe la 7 ani și am zis că mă fac actriță. Ei m-au prevenit ani de zile că mă așteaptă multe calvaruri și puțina fericire. Mama a asistat și m-a ajutat în toate momentele grele, în toate pasele maniaco-depresive (am început să lucrez foarte devreme, la 9 ani am jucat în primul film, și a trebuit să mă încarc, cu mare drag, de responsabilități și probleme). Tata, chiar de la distanță, m-a lucidizat și a încurajat cerebralitatea mea. Din păcate sunt foarte dură cu mine, iar asta nu poate fi rezolvat de grija celor din jur. Puțin mi-a păsat de un 4 la fizica într-a noua, în schimb o repetiție la "Lolita" mai nereușită mă omora. 

- Care sunt cele mai dragi momente ale copilariei tale?  
- Vacanțele la munte cu mama și prietenele mele - acum una este actriță, cealalta monteur, sunt mândră -  momentele când tata picta într-un colț al mesei și eu în celălalt și după, jucam badminton în casa, momentele când stateam mult după ora de culcare prin Buftea sau pe unde mai filma mama și eu desenam încântată pe undeva prin platou, până și faptul că în afară de vacanțele unde mă întâlneam "cu copiii", în rest mă jucam singură. Mereu mă gândesc că miile de ore în care vorbeam singură și mă costumam prin casă au cam pus bazele pentru ce fac acum. 

- Ai simțit că oamenii au și mai multe așteptări de la tine doar pentru că ești fiica Mihaelei și a lui Niculae Ularu? 
- Nu. Deloc. Oricum nimeni nu poate să aiba așteptări mai mari de la mine decât mine. Mama îmi zicea că sunt "un tată antipatic care își zăpăcește copilul cu matematica" în legătură cu mine. Am moștenit uneori "războaiele" lor din lumea asta, dar nu îmi pasă. Îi iubesc pe ai mei enorm și sunt mândra de ei ca de niște profesioniști de admirat. 

- Ai făcut nenumarate filme, ai jucat și teatru. Dacă ar fi să alegi acum între film și teatru spre ce te-ai îndrepta? 
- Nu pot să aleg. Proful meu, Florin Zamfirescu, zicea că nu poți alege dacă să mergi cu dreptul sau cu stângul mai mult. Teatrul e o obsesie pentru mine, până ajung iar pe un platou și zic "nuuuu, filmul", și după am un spectacol și zic "nuuuuu...". Bipolară treaba.

- Spuneai într-un interviu că preferi scurtmetrajele în locul lungmetrajelor. De ce? 
- Nu prefer neaparat scurtmetrajele. Doar mi se pare excelent să poți spune mult în puțin timp. Am făcut pentru "Filminute" două "micrometraje" de câte un minut. Ce nebunie! Construiește ceva concludent, un om, o situație, o dezvoltare, într-un minut. Pe de altă parte, astă-vară am făcut primul meu rol cu adevărat principal într-un lungmetraj, și mi-am dat seama din nou de cât de misto e să ai un timp lung la dispoziție în care să faci și să ai revelații concomitent. 

- Cu cine ți-ai dori să joci pe scenă/marele ecran? 
- Mi-ar plăcea să mai fiu alături de doamna Olga Tudorache o data. Sau de Oana Pellea. Sunt mulți actori români pe care îi respect și al căror spectator fanatic abia aștept să mai fiu. Pe de altă parte fac parte dintr-o generație cu actori tineri foarte buni, așa că abia aștept să mai fiu pe o scenă cu colegii mei. Simt că suntem o promoție cu multe de spus, și care s-a grupat și lipit minunat. Așa că venim în forță.

- Ai jucat în serialul "Cu un pas înainte". Ai repeta experiența TV? Ce e diferit la producțiile de televiziune, în ceea ce privește munca actorului? 
- Nu pot să spun că mă înnebunesc după televiziune. E o alta meserie, la fel cum teatrul și filmul sunt două lumi complet diferite. Aș repeta experiența doar într-un cadru de foarte mare calitate, pentru că vreau să învăț și să cresc, nu să grăbesc un proces complicat și inefabil până la stadiul de fabrică. Dacă s-ar face un "OZ" la noi, un "MASH", un "Sopranos"..eheee..cu cât drag.  

- Ai criterii după care accepți/refuzi un rol? 
- Da. evident. Caut mereu ceva inedit și un personaj pe care mi-ar plăcea să-l văd eu într-un spectacol sau film. Am făcut armata la spectatori. Caut să văd de ce și cum ar fi interesant un personaj, ce aș învăța eu în timp ce-l construiesc. Nu cred în lucratul "gratuit", doar de dragul umplutului de CV-uri. Și nu cred în făcut multe proiecte în același timp. Unul sau mai multe dintre ele vor fi tradate, mai devreme sau mai târziu.  

- Cum ti se pare noul val de actori si regizori? 
- Plin de forță și răzvrătire pozitivă. În marea lui parte, extrem de talentos și "calitos" cum spune doamna Tudorache. Public să avem și sprijin. 

- Cum a fost să lucrezi cu Cristian Mungiu la Amintiri din Epoca de Aur? Mai lucrasei cu el? 
- Eu am lucrat cu Cristi la filmul nostru din cadrul "Amintirilor" cu 4 ani înainte ca restul să fie turnate. Abia dădusem bacul. Cristi a fost o școală excelentă pentru mine și îi multumesc din tot sufletul pentru personajul pe care l-am creat împreuna. A știut să mă reinventeze și să mă transforme cum e mai frumos pentru orice actor. Și acum mă uit la filmul ăla și îi sunt recunoscătoare, țin minte toate indicațiile, toate corecturile și toate laudele din timpul filmărilor, țin minte tot procesul și toți pașii. Și atmosfera de la filmări a fost superbă, e una din amintirile mele cele mai dragi profesionale. 

Ce ți-a plăcut cel mai mult la proiectul acesta? Cum te-ai pregătit pentru rol? 
- Pregătirea pentru mine înseamnă discuții. Multe și fructuoase cu regizorul, cu partenerii, cu directorul de imagine, cu scenograful. Îmi place să rezolv lucrurile ca pe un "quest" pe calculator. Sau ca pe o problemă de matematică. Mai cauți un obiect, te mai prinzi de o circumstanță, treptat, treptat găsești necunoscutele, x-ul se transformă într-o cifră...Ce mi-a placut? Întreg proiectul. Nu există nici un moment în care să mă fi simțit altfel decât protejată și apreciată și într-o căutare febrilă și foarte bună. 

- Ce-ți amintești din comunism? Ce te-a impresionat cel mai mult din ce ți-au povestit ai tăi? 
- Îmi amintesc revoluția, perfect. Stăteam în subsol cu ai mei, în întuneric - casa noastra era foarte aproape de Academia Militară - apoi, am adunat gloanțe din curte când s-a terminat totul. Plângeam de frica "ălora răi", și tata îmi spunea că îi ciupește de nas dacă vin peste noi. Știam că se întâmplă ceva periculos, auzeam focurile de armă, mi-era teamă dar, în același timp să fii alături de ai tăi în continuu la 4 ani, să-i auzi cum fac haz de necaz și să râzi deseori neînțelegând ce zic, are o poezie oarecare, cam amară, dar când îmi amintesc zilele alea zâmbesc și mi-e drag de televizorul nostru mic la care vizionam purici, știri "de pe front" și bulgarii, în ordine aleatorie. 

- Unul din primele roluri le-ai avut în Italiencele. Te-ai uitat recent la film? Cum ți se pare acum rolul tău de atunci? Care sunt lucrurile cele mai importante pe care le-ai învățat între timp în aceasta meserie? 
- Nu am mai vazut filmul de mult. Nu mă prea uit la filmele mele pentru că mereu zic "uite acum aș fi făcut așa, fir-ar". Am învățat din ce în ce mai mult să mă joc. Eram prea cerebrală la un moment dat. Acum îmi place o tehnică de joc mai expresionistă, îmi place să inventez sau să neg sau să fac cioace ocazionale. Am câștigat umor și o oarecare detașare, fără să-mi pierd intensitatea. Am învățat să-mi folosesc forța, vocea, corpul, tăcerile, e prea mult de vorbit aici. 

- Din februarie 2009 te-ai implicat în proiectul Sunday People. Se poate spune că ai vrut să evadezi din lumea cinematografică prin muzică? Spune-ne  mai multe despre acest proiect. 
- Pentru mine e încă un vis îndeplinit, sper să nu mă trezesc. De când mă știu cânt într-una când sunt singură, fredonez, ascult muzică la modul dependență/sevraj. În ianuarie am mers la studioul unde lucrează băieții, am primit un CD de negative și m-am întors acasă să scriu versuri și să-mi gândesc niște linii melodice de voce. Eram încântată și speriată că o să mă lase toată inspirația și că o să fiu copleșită. Aiurea! Au tâșnit 11 piese din mine, am tras albumul într-o lună, am lucrat frenetic la el, am învățat multă tehnică vocală de la Sultan și Hasan care au luat un dar și l-au șlefuit. Ei m-au upgradat, mi-au dat fabulos de multă încredere în mine și în forța mea, am devenit o familie, nu o simplă trupă. De aia albumul se cheama "One". We are one.  Întâmplator, din mii de oameni, am ajuns lângă cei cu care mă potrivesc excelent muzical, mesajul nostru e unitar, ce ne inspira și ne mișcă, emoțiile noastre sunt aceleași. Eu îi ascultam pe ei de la 15 ani, și când am tras primul cântec tremuram de emoție.

- Cum a fost primul tău concert cu Sunday People? 
- În fața a vreo 500 de oameni la Alba Iulia. Iarăși emoții cât cuprinde. Ei știau foarte bine despre ce e vorba, îi vedeam cum cableaza, cum fac sunetul, cum instrumentele le erau organice și mă întrebam dacă nu-mi dă și mie cineva un microfon, și dacă mi-l dă, oare mai știu să-l țin? Apoi a inceput, primele aplauze și urlete din public, mi-am scos hanoracul împrumutat de la Hasan (era foarte frig), am început să sar și să vorbesc cu publicul între cântece. Am prins aripi. Nu cred că există o exprimare umană mai frumoasa decât muzica. După țopăiam literalmente de fericire, ne îmbrățișam. Apoi a mai urmat un jam session cu cei de la Aria Urbană, publicul se strângea din nou, eu improvizam versuri cu ochii închiși, scena era plină, oamenii dansau. Cum numești asemenea experiență? (sursa:realitatea)

Ana Ularu este Matilda in „Periferic” - 24 de ore din viața unei foste prostituate

28.07.2009

Un film după o idee de Cristian Mungiu, având-o pe actrița Ana Ularu în rolul principal, se filmează în aceste zile, în condiții infernale, pe Lacul Morii din Capitală.

Zi grea de filmări, ieri, pe digul de la Lacul

Morii, pe o căldură sufocantă, pentru echipa filmului „Periferic”, noua producție românească cu care casa de producție SagaFilm va fi gata în noiembrie și pe care o vrea prezentată la Festivalul de la Berlin de anul viitor.

ana ularuResponsabilii de platou nu se plâng, însă, cu toate greutățile pe care le întâmpină, ba chiar sunt bucuroși că pot să lucreze: acțiunea filmului se întâmplă de-a lungul a numai 24 de ore, așa că este necesar să filmeze pe o vreme asemănătoare celei cu care au început, iar ploile din ultimele săptămâni i-au încurcat foarte tare. Zile întregi au trebuit să aștepte să dispară norii, iar filmările propriu-zise trebuie să se încheie pe 5-6 august.

Sunt 24 de ore din viața unei tinere femei, interpretată de Ana Ularu, ore în care ea se află suspendată între trecut și viitor, iar în funcțiile de deciziile pe care le va lua (și pe care scenariul filmului le urmărește cu multă minuție) ea se va putea împăca cu trecutul și, totodată, își va putea schimba viitorul.

Matilda, personajul Anei Ularu, are 28 de ani și este o fostă prostituată, ajunsă în închisoare pentru un incident violent, despre care nu ni se dau prea multe explicații: și-a desfigurat un client. La începutul filmului iese pe poarta închisorii și i se spune: ai 24 de ore la dispoziție, după care trebuie să te întorci aici.

Cele 24 de ore de învoire sunt necesare pentru  ca Matilda să participe la înmormântarea mamei sale și sunt cele 24 de ore pe care le urmărește filmul, timp în care fosta prostituată trebuie să ia decizii importante pentru viața ei. Filmul se încheie cu Matilda reintrând pe poarta închisorii.

A câștigat bani de la CNC în 2007

Ideea filmului îi aparține lui Cristian Mungiu, iar prima variantă de scenariu, scrisă de celebrul regizor împreună cu Ioana Uricaru, a câștigat bani la concursul CNC de acum doi ani. Încântat de colaborarea avută cu SagaFilm la „432”, regizorul a făcut „cadou” scenariul celor de la casa de producție, iar după mai multe tentative, aceștia s-au oprit la numele regizorului Bogdan George Apetri – absolvent al Columbia University din SUA, recomandat tot de Mungiu –, care debutează cu acest film. Apetri, însă, împreună cu Tudor Voican, au rescris complet scenariul, de prima variantă nemaiamintind decât mențiunea „după o idee de...”.

„Au rămas de la Mungiu personajele, precum și relațiile dintre ele. E un fel de „triumvirat” acolo, format de Matilda, fratele ei, Andrei (interpretat de Andi Vasluianu) și Paul, fostul său proxenet (jucat de Mimi Brănescu). Scenariul era scris însă acum zece ani, era vremea aceea a hiphop-ului, cu B.U.G. Mafia, vă amintiți, lucruri care nu mai mergeau acum. Așa că avem o poveste complet diferită, de fapt sunt trei povești, desfășurate pe parcursul a 24 de ore, care se „luminează” una pe alta. Personajul comun este Matilda, personajul Anei Ularu. Vrem să facem din ea un fel de „antieroină”, ceva ce nu s-a mai făcut în filmul românesc, care în general te îndeamnă să simpatizezi cu eroinele”, explică Daniel Burlac, producătorul delegat al filmului. În „Periferic” vom mai vedea și doi copii, deja cunoscuți de spectatorii de film: Timotei Duma (Lalalilu din „Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii”) este Toma, fiul Matildei, iar Cristian Olesher (adolescentul ciudat din „Marilena de la P7”) îl joacă pe Daniel, prietenul malefic al acestuia.

„Miros de murdar și de stătut”

„Nu folosesc nimic din ce am mai jucat până acum, este un personaj cu totul nou pentru mine”, declară pentru EVZ interpreta rolului principal, Ana Ularu. „Mi-era dor să mă întorc pe un platou de filmare, de aceea joc cu multă poftă. Am făcut, între timp, foarte mult teatru, îmi place foarte mult; sunt lucruri total diferite, teatrul îmi aduce niște bucurii, în relația cu spectatorii, pe care filmul nu le poate oferi. Este ceva mult mai intens”, mai spune actrița.

Scena filmată ieri este cea a unei tranzacții în care proxenetul Paul, secondat de Matilda, vinde o „fată” (interpretată de Ingrid Bișu) membrilor unei bande rivale. O scenă spectaculoasă s-a filmat vineri: „bătaia” dintre Matilda și Paul, în care amândoi s-au „altoit” zdravăn, tot într-o mașină. O altă scenă foarte importantă se filmează astăzi: cea a accidentului de mașină, în urma căruia personajul Paul iese definitiv din scenă; este o scenă foarte dificilă, pentru că echipa nu are la dispoziție decât o singură mașină de „ciocnit”, așadar nu va fi decât o singură dublă, iar toate detaliile sunt puse la punct cu mare  atenție.

Scenele din închisoare – „coperțile” filmului – nu s-au filmat încă, dar Ana Ularu a fost deja acolo – la închisoarea Giurgiu –, împreună cu echipa, pentru câteva „prospecții”. „Este o închisoare de bărbați, dar se va folosi figurație femei. Inițial ziceam că o să fie funny, de-abia aștept să mă joc, însă o dată intrat acolo... Ceea ce te izbește de prima oară nu este ceea ce vezi sau auzi, ci mirosul. Miros de murdar și de stătut. Groaznic”, spune actrița.

Până „Periferic” va rula pe ecranele românești, Ana Ularu îi invită pe cititorii EVZ s-o vadă la teatru – în „Măsură pentru măsură” (montat de Purcărete la Craiova), „Epopeea lui Ghilgameș” (la Odeon) sau „Trilogia Atrizilor” (spectacolul anului I de master de la UNATC, în care o joacă pe nefericita profetesă Casandra). De curând, Ana Ularu și-a îndeplinit un vis mai vechi și s-a apucat și de cântat: a devenit solista vocală a cunoscutei formații Sunday People, cu care susține numeroase concerte, în București și în țară. (sursa:evz)

Ana Ularu, noua vocalista Sunday People

15.02.2009

Sunday People, formatia electro-rock a fratilor Hassan si Sultan Nasser, are o noua vocalista in persoana unei tinere, frumoase si talentate actrite, Ana Ularu. Cunoscuta mai ales din filme ca “Italiencele”, “Damen Tango” si “Hartia va fi albastra”, ea a aparut in 2002 pe coper ana ularuta unui album OCS, “Mainile sus!”.

Despre Sunday People, invitati in noiembrie 2008 la Antidot, trebuie sa spunem ca anul trecut inregistrasera cel de al treilea album al lor, “Synesthesia”, impreuna cu vocalista Delia Opran. Acesta nu va mai fi lansat pe piata, ci va fi reinregistrat cu Ana Ularu, cu versuri noi si cu un titlu nou de asemenea. Iata mai jos si comunicatul oficial al trupei, publicat pe myspace:

Dear Myspacers and Sunday People listeners.

Due to objective reasons and some unexplainable circumstances (even to us), we have a new singer. Our new album, known as “Synesthesia” once contains the same tracks we have finished by the end of 2008, only it has a new name… One, new lyrics, and a new singer… Ana Ularu. So keep us close to your ears and hearts.

 

 

(sursa:radiolynx)

Comentarii

până acum sunt 0 comentarii

Scrie un comentariu:

Nume:(*)
Email:
Comentariu:(*)
Cod validare:(*)
o poza
 

Notă: Câmpurile marcate cu (*) sunt obligatorii. Adresa de mail nu va fi vizibilă sau folosită în alte scopuri. Vă rugăm scrieţi comentarii relevante. Orice conţinut nepotrivit sau ofensator poate să fie modificat şi/sau şters.

Caractere interzise /\%&$#~<>^*"{}[]